ALEXANDRA – Fetiţa lui Dumnezeu! FOTO, VIDEO

Prima dată i s-au ghemuit în pântece, laolaltă, doi copii. Gemenii s-au îngerit timpuriu, iar mama i-a plâns fără să-i vadă. La șase luni de sarcină, gemenii s-au întors la Dumnezeul îngerilor. Al treilea copil avea numele pregătit, Sfântul Ștefan îl aștepta acolo, în bucurie de Crăciun. Pruncul nu a mai ajuns să își ia numele. La fel, la șase luni de sarcină, a năvălit în lumina vieții. O viață de numai două zile. Apoi s-a întors și el la Dumnezeu. A treia oară… A treia oară e poveste! A fost să fie fetiță. Și avea pregătit numele Paula, pentru că atunci – în capăt de iunie – i s-ar fi împlinit sorocul. Dar o cheamă Alexandra, pentru că și ea s-a năpustit în lume pe când mama abia trecuse de cele șase luni de sarcină. În martie, în binecuvântarea Sfântului Alexie – Omul lui Dumnezeu.

Ești un copil mort, auzea în spitalul care îi refuza viața.
Eşti un copil viu, îi spunea mama și se lupta să o aducă în lumină.
E moartă, spuneau ei și au lăsat-o să se zbată în neputință.
E vie, spunea mama.
Și vie a fost. Şi vie şi frumoasă este şi astăzi, după 11 ani! 

Așa începe povestea Alexandrei. Fetiţa Lui Dumnezeu căreia nimeni nu îi dădea nicio şansă (pe care unii medici o numeau legumă sau varză) este astăzi în clasa a treia (învăţământ la domiciliu), în anul doi la Şcoala Populară de Artă – Canto, cântă şi recită în festivaluri. Dar „şcoala” Alexandrei mai are un palmares, căruia nu ştim câţi dintre copiii noştri i-ar face faţă: peste 11 ani de kinetoterapie, peste 9 ani de logopedie, peste 7 ani de ergoterapie! Şi 11 ani ca fiică a fiinţei minunate căreia îi spune: „Mami, pentru mine ești o sticluță de sănătate!”.  

Cine o cunoaşte pe Alexandra ştie că dincolo de trupuşorul chinuit se ascunde o sensibilitate candidă şi o atât de generoasă iubire! Dar câtă suferinţă, câtă durere christică, ce chin trupesc şi câtă îndelungă-răbdare…

Pruncii care se întorc la Dumnezeu!

Mama avea 25 de ani când a pierdut primii copii. Gemeni. Sarcina s-a oprit din evoluție la şase luni. „Nu am știut că pot să îmi îngrop copiii, de la morgă au fost incinerați. Am fost în stare de șoc, mi-am revenit foarte greu. Doar gândul că voi mai încerca m-a făcut să merg mai departe”, povestește femeia ai cărei ochi se scaldă într-o limpezime dureroasă.

Nu i-a explicat nimeni de ce gemenii s-au dus îndărăt, la Dumnezeu. „Eram în luna a șasea și m-am dus singură la spital, pentru că mă simțeam prea bine. Ceva nu era în regulă. Era prea frumos. Mi s-a spus că sarcina s-a oprit din evoluție: nu știm motivul. Mi s-a luat o biopsie la care nici până astăzi nu am primit răspuns”, îşi aminteşte Liliana Chisăliţă. Au urmat doi ani de investigații, analize costisitoare, cheltuieli imense pentru ca venirea unui alt copil să nu mai fie o durere la fel de mare. A avut parte de un om bun alături, un soţ care i-a fost mereu sprijin şi i-a dat putere.

„Am reușit și am rămas însărcinată cu un băiețel. Bucurie maximă, urma să îl nasc aproape de Crăciun. Urma să îi punem numele Ștefan…”. Limpezimea ochilor se face lacrimă și vocea se poticnește în amintirea clipelor trăite cu 13 ani în urmă. Din nou, nu a fost să fie. La șase luni, pentru că se simțea prea bine, îngrijorător de bine, a pornit pe picioarele ei la spital. Pruncul a trăit două zile. „Nu am fost în stare nici să îi pun numele. Nu am crezut că nu voi duce sarcina măcar până la șapte luni. Nici atunci nimeni nu a știut să îmi explice ce s-a întâmplat. Cel mai greu moment a fost când un domn de la morgă mi-a spus: Doamnă, dacă vreți să vă îngropați copilul, să veniți să îl luați acasă. Pe lângă faptul că eram în transă, după șocul suferit… Am avut totuși puterea de a-l lua acasă, chiar mort fiind. Dar durere mai mare decât să îți iei copilul de la morgă nu există! Sicriul albastru îl văd și acum permanent în fața ochilor. Ar fi trebuit ca băiatul să aibă astăzi 13 ani”. Un chip de copil care nu i se va șterge niciodată din suflet. „L-am ținut în brațe, a trăit două zile. Apoi a făcut insuficiență respiratorie. Era foarte micuț, 980 de grame. Așa a fost să fie. L-am îngropat, mergem periodic la el la cimitir, Alexandra știe că are un frate. Probabil că venirea Alexandrei m-a ajutat să trec peste acea traumă”.

A treia oară…

Câtă putere în sufletul acestor părinți să poarte în suflet trei îngeri și să dorească în continuare să audă glas de copil în căsuța lor mică! Şi să nu se supere pe Dumnezeu, să nu își stâlcească sufletul, să creadă în continuare în puterea Vieții! „Am zis să mai încercăm. Dacă nu reușim, voiam să înfiem un copil”. Drumul devenea tot mai dificil. Trupul era traumatizat, era greu de crezut că va mai purta un prunc vreodată. Devenise steril și șansele slăbeau de la o zi la alta. Atunci un doctor a apelat la o metodă care a dat roade.

A rămas însărcinată din nou, după un an și trei luni de la a doua sarcină. Era fetiță și trebuia să se nască la sfârșitul lui iunie, sub ocrotirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel. În martie, de ziua femeii, medicul i-a dat voie să meargă acasă și să revină peste weekend. Nu a apucat ziua de luni acasă. „Am simțit că ceva nu e în regulă și m-am întors repede la spital. Mă apropiam de șase săptămâni. Vineri seara am făcut tratament. Făcusem împrumut la CAR ca să îmi permit tratamentul foarte scump. Da, momentul celor șase luni îl așteptam cu groază. Știam că dacă trec de săptămâna 25 voi duce sarcina măcar până la 7 luni. Nu a fost să fie… Din nou!”. 

„Degeaba le spuneam că eu simt acel copil viu în mine!”

Ce s-a întâmplat cu a treia sarcină spune multe despre sistemul medical românesc, despre cum să aduci pe lume un copil în care numai tu crezi, despre viața care cu adevărat se opune morții. Era vineri seara. Medicul care o monitorizase nu se afla în localitate, a ajuns abia sâmbătă dimineață.

„Travaliul a fost prelungit. Nu mi-au făcut cezariană pentru că sarcina avea doar șase luni, copilul era prea mic, mi s-a spus. M-a ascultat o doamnă doctor, mi-a spus că nu se mai aude copilul, deci este deja mort”. Un copil mort, o mamă disperată lăsată să avorteze un prunc pe care ea îl știa viu. „Degeaba le spuneam că eu simt acel copil viu. Nu te poți pune cu medicii. A doua zi dimineață mi-au făcut ecograf, au spus că este moartă, să aștept să avortez. Dar m-au dus în sala de nașteri. La 9 fără un sfert fetița a venit pe lume. Vie! A luat nota 6. Un copil declarat mort…”. La 9 fix, un sfert de oră după ce s-a născut copila, a intrat pe ușa sălii de nașteri doctorul care se ocupa de sarcină. „Era deja foarte târziu. Dacă mi se făcea cezariană, Alexandra nu mai avea sechelele pe care le are acum. Pentru că în momentul în care doamna doctor o asculta, ea nu mișca pentru că, de fapt, creierul ei nu mai primea suficient oxigen. Făcea atacuri vasculare cerebrale, care au lăsat urme. Am aflat asta târziu, la un an și patru luni, când am făcut primul RMN”.

A stat în spital peste două luni, a fost hrănită printr-o sondă băgată în stomăcel, hrănită cu seringa. A scăzut foarte mult. A luat din maternitate microbi foarte agresivi. „Dar Dumnezeu i-a dat putere și a trecut peste toate. Această sondă a lăsat și ea urme adânci. A rămas și cu sensibilitate. Dacă se făcea cezariană, copilul acesta nu mai suferea atât”.

Misterul celor „şase luni”!

Mai târziu a aflat și ce se întâmplase în toți acei ani. „În uterul meu, de la tratamentele de menținere a sarcinii, aveam un microb care se numea citomegalovirus. Pe atunci, în Botoșani nici măcar nu se știa de acea analiză care se numește toch. Am aflat foarte târziu, apoi mai târziu am făcut o serie de analize la Institutul Cantacuzino. Voiam să primesc pentru mine un răspuns, de ce și a treia sarcină s-a declanșat tot la șase luni. Alexandra a fost o sarcină menținută medicamentos. S-a impus un serclaj la două luni, eram convinsă că voi duce măcar până la 7 luni. Am stat mai mult internată pentru menținere, cu nenumărate iminențe de avort. Acel virus, pe care atunci nu îl detectasem, respinge fătul. Dacă medicina era un pic mai avansată se afla de acel microb, făceam un tratament de sterilizare a virusului și duceam sarcina până la sfârșit. Dar nu s-a știut. Sunt prea mulți de dacă”.   

Un copil născut la șase luni este declarat prematur. Alexandra a fost ținută la oxigen, iar la externare i s-a spus mamei că e posibil ca fetița să fie oarbă, pentru că nu reacționa deloc la lumină. „Primul lucru a fost să mergem la singurul cabinet oftalmologic de atunci. Mi s-a spus că vede bine pentru un prematur. Spre surprinderea noastră, Alexandra are șase operații la ochi și nu poartă ochelari. Am acționat la timp. Am avut marele noroc că am ajuns la București foarte devreme”. 

La tomograf, mai târziu, medicii au spus că pe partea stângă a creierului fetița are niște microcalcificări, adică niște pete, găuri, de la tratamentul de menținere care a pătruns prin placentă și de la acele atacuri vasculare cerebrale. Găuri care probabil nu se vor acoperi niciodată. „Măcar am aflat ce s-a întâmplat, am aflat că acel microb din uter a expulzat toate sarcinile și am zis că nu mai caut vinovați, nu are rost, energia o canalizez pe găsirea soluțiilor, ceea ce am și făcut. A fost greu, dat am văzut că Alexandra progresează”. 

Alexandra era un miracol!

Treceau lunile și fetița nu ținea capul, mușchii ei erau înțepeniți. „Nu știam atunci că termenul era spastic. Primul medic de familie nu ne-a susținut absolut deloc. Mi-a spus că, la cum am născut-o, mai vrem să fie și bine? Deja mă condamnase la o viață de chin, nu îmi dădea trimitere să merg mai departe. Soțul meu avea atunci 33 de ani. Ea îi spunea că are 33 de ani vechime ca medic și că niciodată nu a mai văzut ca un copil atât de mic, cu un diagnostic atât de sever, să progreseze. Probabil va ține capul, va sta pe funduleț, dar să nu avem mari așteptări de la ea. Nu m-am împăcat cu acest gând. Ce ține de noi, ca părinți, trebuie să facem”. 

Alexandra era un miracol. Era primul copil cu care mama ieșea din maternitate. „Vedeam în maternitate cum veneau soții cu flori. Eu nu mă puteam bucura că am născut. Pentru că nu știam dacă voi pleca cu el din maternitate. Nu m-am putut bucura pe deplin că am devenit mamă decât după mai bine de două luni de internare. Prima întrebare a soțului, când i-am spus că am născut o fetiță, a fost: Să mă pregătesc de înmormântare? Am zis: Nu. Ne vom pregăti să o îngrijim, fetița trăiește”. Cu toate acestea, tatăl nu a venit să ia fetița în brațe în primele zile. „Mi-a spus că mai așteaptă, totuși, două zile. Nu voia să mai vadă un copil viu de care nu se poate bucura deplin”. Alexandra, însă, era hotărâtă să trăiască! Greu, dar se agăța de fiecare fir de speranță și, cu o dârzenie greu de conceput, devenea tot mai puternică.

A ținut capul la un an și trei luni. Se apropia de 5 luni, musculatura de la picioare în jos era spastică, iar de la jumătate în sus era foarte moale. Era o tetrapareză flasco-spatică. Avantajul că era moale sus a fost că acum poate să își folosească mâinile. „Un copil supus la foarte multe investigații. Căutam mereu soluții. Mijloacele de informare nu erau ca astăzi, cu internetul. Orice informație costa bani”.